Din maine voi face o punte pentru ziua de ieri si din astazi voi vinde iluzii pentru o vesnicie de sperante. Mi-am dorit sa fiu bogat, caci atat de sarac m-am simtit in fata lumii care nu mi-a inteles comoara toracica, pulsand in maruntaie,respirand prin fiecare por. Nu mai vreau nimic si cu cat cedez mai mult,cu atat mai bogat ma simt,mai obosit si mai frumos. Nu ma simt frumos in oglinda, ma simt in ochii celor care trec pe langa mine si care pentru o secunda isi uita trupurile umbland pe strazi. Mi-am slefuit tristetea pana cand am redus-o la marimea unei lacrimi,una de diamant si o port tot timpul in coltul ochiului stang.
Dau vina pe soare si intorc capul refuzand alte explicatii pentru o senzatie umeda ce ne-ar putea inghiti daca as scapa-o din ochi. Probez o schimbare si parca nu-mi vine bine. Nu-mi place cusatura ei sfasiind materialul acolo unde as fi dorit sa se vada doar senin si gulerul pare atat de rigid incat as prefera o gheara infipta in jugulara. Nu-mi place decat ultimul nasture care abia mai rezista si-l ignor lasand libertate dorului din piept. Ma costa prea mult,nu o vreau,nu mai am nimic de dat. Nu vreau mai mult decat pot duce,ma multumesc cu amagirea dintre totul sau nimic. In lumea mea sunt cel mai bun,dar lumea mea nu s-a nascut,n-a inventat-o nimeni si ma tem ca intr-o zi cineva ar putea indrazni sa si-o imagineze, excluzandu-ma pe mine.
O lume in care eu sa nu exist,dar toti sa-mi astepte venirea… Ar fi atat de frumos,incat ma bucura imposibiliatea sa. In lumea asta,aproape a mea,mai exista cineva. Exist eu cu toata maturitatea de care pot fi in stare si exista el cu tricourile botite, bocanci din care atarna sireturi colorate si diferite accesorii care nu reusesc sa-i ascunda parul prea lung, prea sanatos si,de parca astea nu ar fi suficiente, a tinut neaparat sa fie mai tanar cu sapte ani. Dar nici macar asta nu ar conta daca nu ar rade atat de absolut incat sa-i pot simti rasul vibrandu-mi nervos in stomac. Cine l-a adus? Mana ei l-a tarat in lumea mea, a noastra si nu mai pot scapa de amintirea lui, tatuata pe soldurile ei.
Am fost mereu gelos, dar acum sunt posedat. Cele mai stupide comparatii fac ocol mintii mele si pentru lucruri de nimic resimt un lesin umilitor. Ma chinuie atata analiza ca sa observ ca nici daca am fi de pe planete diferite nu am avea atat de putine lucruri in comun. El, danseaza pe strada cu veselia unui copil, pe cand eu doar coplesit de alcool pot, rareori, simti muzica in felul asta. El, isi asorteaza neglijenta cu unele dintre cele mai colorate haine in timp ce eu fac excese de atentie. Privindu-l, parca niciodata n-am avut 25 de ani, niciodata n-am putut aprecia,ca el,importanta primei iubiri. Nu m-as simti deranjat de asemenea conceptii daca prima lui iubire n-ar fi in momentul asta,iubita mea.
Pastrez pentru mine gandurile depasite, le ascund sub masca unui individ deschis la minte, incapabil de invidii meschine, dar raman cel mai pacatos dintre pacatosi, singurul care ar indrazni in orice clipa sa arunce primul cu piatra asa cum si altii au aruncat in el. As pune piciorul in roata care se tot intoarce, i-as smulge spitele si le-as face sageti pentru sufletul meu. Nu stiu ce sunt, in ce ma transform cand ii pot vorbi, degajat, ca si cum niciodata n-as fi intentionat sa-i stalcesc figura, perfecta tocmai pentru ca nu-i pasa de ea,cum ii pot strange mana cand in degete imi ajunge tot sangele…
Nici daca m-as naste din nou nu as putea fi ceva din ceea ce este el, asa cum nici el nu va putea vreodata dobandi ceva din logica mea intinsa pe ani de ganduri grele, incercari de suprematie in fata hazardului. In spatele certitudinii afisata intimidant, se ascund gelozii marunte care adunate au format o monstruoasa aparitie insensibila la adevar. Cafeaua pe care a baut-o cu el cand eu n-am mai reusit sa ajung m-a tinut pe mine treaz vreo cateva nopti,disponibilitatea lui permanenta cand ea nu are cu cine strabate parcuri sau magazine, m-a facut sa-mi insusesc notiunea de timp liber. Am scos de nicaieri ore pe care sa i le dedic, in felul meu. Pasiunile mele au inceput sa paleasca de atata nebunie si sunt nevoit sa le mai fac uitate pentru putina liniste. Nu stiu exact a cui liniste.
In fiecare zi sunt acelasi, la fel de indarjit in egoismul meu,neclintit in fata vantului care izbeste in ferestre, in viata mea, indemnandu-ma sa-mi inchid ochii, sa nu mai vad nimic,sa nu mai stiu ca si azi exist, ca si el exista, ca trecutul lor nu poate fi estompat de prezentul meu. S-au lipit de mine parazitele ganduri in care ii apartii mai mult decat eu te-as putea avea si-au scos la iveala tot ce aveam mai urat, mai ascuns. Dar nu-mi dezbrac caracterul, singurul care ma face sa par asa cum pot fi,frumos. Am atata bun simt incat te-as pierde cu demnitate.
