Romania este o tara in care copiii mor, si o fac asistat, in spitale mari, cu medici de renume. Romania este o tara in care intr-atata ne-am obisnuit sa acceptam ce ni se intampla, cu capul plecat, sa ne inghitim lacrimile si sa mergem mai departe, incat ne-am creat comportamente standard, o gandire de masa, asa cum scrie si
idiocratie.ro, in care nu intrebam, nu cerem explicatii si nici nu se considera ca ar trebui sa le primim.
In timp ce in alte tari chirurgia fetala intrauterina este o disciplina la ordinea zilei, in Romania copiii depistati cu malformatii grave la ecografiile de morfologie fetala din trimestrele I, II sau III sunt asteptati sa vina pe lume, intr-o
mare de lacrimi si durere pentru parinti, pentru a fi botezati, si apoi asistati pe drumul catre previzibil: decesul, uneori mai devreme alteori mai tarziu, in functie de cat de incompatibile cu viata sunt malformatiile lor.
In Romania se moare din cauza prematuritatii. Si asta in timp ce in tarile straine problema decesului chiar si in urma prematuritatii severe (25-26 de saptamani) a fost de mult timp ameliorata.
Sigur, niciun copil nu e pregatit sa
vina pe lume la 26 de saptamani, cand sorocul lui e la 40, dar daca o face intr-o alta tara decat Romania sansele sale la viata sunt mari, pentru ca exista echipamente, pentru ca exista medici, pentru ca exista oameni, si
oameni cu suflet. In Romania exista medici si exista ehipamente, poate nu cele mai sofisticate, dar exista, exista conferentiari pe problema terapiei intensive nou nascuti, oameni care consiliaza sefii de stat in aceasta
privinta. Insa ce nu exista in Romania sunt Oamenii din sistemul medical, atunci cand este vorba de salvarea vietii unor copii. In Romania medicii s-au obisnuit sa fie ursuzi, superiori, sa nu ofere informatii, sa nu dea explicatii,
sa judece parintii si sa dicteze sentinte. Iar pacientii le accepta. Asa cum accepta orice aberatie a sistemului in care traim, unul care ne indobitoceste si ne subjuga si incearca in fiecare zi sa ne determine sa ii inghitim
anomaliile.